Constellation

Reclame
Publicat în Desene și caligrame | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine sunt eu? – Dorin Bodea

M-am bucurat foarte mult că azi e vineri fiindcă am avut posibiltatea să închid laptop-ul imediat ce programul de lucru s-a terminat și să mă apuc de citit. Dar înainte de a vă spune mai multe despre lectura în sine, trebuie să vă povestesc cum l-am cunoscut pe Dorin Bodea.

Ziua de ieri ar fi fost o zi ca oricare alta dacă nu aș fi participat (din pură întâmplare) la o Convenție de management organizată de compania în care lucrez. Mă pregătisem să petrec ore în șir ascultând discursuri sterile despre cum trebuie să „împărtășim bunele practici” și despre cum trebuie să ne „concentrăm atenția pe atingerea obiectivelor” , dar odată ce am ajuns, am realizat că există posibilitatea să mă fi înșelat (măcar pe jumătate). De ce spun asta?

Pe masă erau puse mai multe cărți destinate participanților (unul dintre „viciile” mele fiind cititul, m-am abținut cu greu să nu colectez toate cărțile din încăpere…mare încercare!). Fiindcă nu mă aflam tocmai în poziția de a-mi alege locul, m-am așezat unde mi-a fost indicat, dar ceea ce pot să vă spun este că privirea mi-a fost atrasă de o copertă care părea ieșită din context (știu că nu se judecă o carte după copertă, dar o să înțelegeți de ce am fost tentată). Din mulțimea de cărți cu și despre business, toate având coperte colorate, titluri scrise cu majuscule, cartea despre care vreau să vă povestesc te izbea prin simplitate: avea o imagine în tonuri de alb, negru, gri, dar era sugestivă- Lucifer, contemplând un șarpe imens + un titlu pe măsură Cine sunt eu? (scris cu roșu). Așa e că v-ar fi făcut și vouă cu ochiul? Ilustrația e celebră: este vorba despre unul dintre desenele lui Gustave Doré (un talentat ilustrator francez) care face parte din suita de imagini ce completează vizual faimoasa scriere a lui J Milton Paradisul pierdut/Paradise Lost / Le Paradis perdu . Evident că imaginea nu este aleasă întâmplător (Lucifer, erou al poemului epic trimite cu gândul la una din ipostazele pe care le prezintă autorul în cartea sa: omul postmodern care își construiește o realitate virtuală și care „Se privește cu multă dragoste în propria oglindă fermecată și îi place tot mai mult ceea ce vede. Se admiră închipuindu-și că universul întreg depinde de sine. El este însuși creatorul” (D Bodea). Pe scurt: mediocru, mândru, fals și nemilos.

Nu că aș crede în legile atracției, dar întâmplarea face să reușesc să obțin un exemplar (la finalul evenimentului, când ceilalți nu erau atenți…. ahahahah), să am privilegiul să-l întâlnesc pe Dorin Bodea și să obțin un autograf + câteva cuvinte: …mult succes în lupta cu mediocritatea de pretutindeni!”  (aș răspunde simplu: mulțumesc, am într-adevăr nevoie!).

Am apreciat faptul că organizatorii l-au adus pe Dorin să ne vorbească(mi-a spus că nu e necesar să-i spun Domnul Bodea) fiindcă discursul său a fost foarte interesant, o intervenție onestă, obiectivă, autentică.  Ne-a vorbit despre valori, despre profilul angajatului român, despre productivitate , eficacitate și eficiență și și-a argumentat afirmațiile foarte bine (nu a prezentat impresii, ci a avut ca fundament statistici și analize personale). Deși  s-a pus accent pe ideea că a sa carte Cine sunt eu? se adresează în special managerilor, eu spun că se adresează tuturor, fiindcă este departe de a fi una din cărțile sterile care vând rețeta de a deveni un manager de succes. Este o operă care îndeamnă la reflecție, la îndreptarea atenției către demonii personali- tocmai pentru a deschide calea cunoașterii de sine.  Deși cartea expune caracteristicile societății actuale într-o manieră obiectivă, se poate citi printre rânduri revolta față de o realitate crudă: „Majoritatea românilor vrea cu ardoare să aibă succes- bani, putere,faimă-, dar nu prin muncă și moralitate. Atunci prin ce? Aceasta este întrebarea care se naște în mod firesc” sau „Pe de o parte, vorbim despre o disponibilitate socio-culturală spre compromis, iar pe de altă parte, despre coruperea cu bună știință a conștiinței morale și sacrificarea liniștii personale. Ce poate fi mai cinic decât asta?” (D Bodea).

Ce-ar fi de făcut în fața unei societăți care a uitat care sunt adevăratele valori, unde mediocritatea este ridicată la rang de artă, unde a avea încredere, a fi modest și a înțelege că succesul nu poate veni fără muncă sunt considerate slăbiciuni? Cum se poate schimba percepția asupra faptului că profit=cinism+comporimis+ necinste?  Toate aceste întrebări sunt discutate pe larg în cartea sa. Pe lângă o sumă de cifre provenite din statistici, se face trimitere și la autori cunoscuți (foarte dragi mie: U Eco, JP Sartre, J Fowles etc.) + opere literare care ar trebui citite măcar o dată în viață.

Nu demult mă plângeam că oamenii sunt pasivi (cred că vă amintiți articolul meu amar care suna poate puțin cam agresiv). Cine sunt eu? îndeamnă cititorii să ia atitudine pentru a combate realitatea socio-culturală a momentului. „Constatăm că avem de a face cu o viață socială care se bazează pe alte valori decât cinstea, corectitudinea și adevărul, și se traduce în plan concret, personal și profesional, prin aceea că opt sau nouă persoane din zece pe care le întâlnim nu sunt demne de încredere, nu împărtășesc în mod consecvent și coerent valorile și principiile legate de integritate și onestitate” (D Bodea).

Tot Dorin ne îndeamnă să ne punem și întrebarea Sunt un pericol social? pentru a ne analiza doza de psihopatie. Să știți că m-am întrebat și eu asta…la final. Dar apoi mi-am amintit că nu demult mi-am trecut în CV ca nivel al limbilor străine cunoscute (franceză și engleză) MEDIU (deși le vorbesc cursiv și le studiez de câțiva ani buni)…. și mult timp nu m-a chemat nimeni la interviu. Iar la urma urmei, je suis artiste, deci cred că pot sta liniștită. Când o să parcurgeți cartea o să înțelegeți relevanța ultimelor două propoziții.

Cum aleg eu să lupt împotriva mediocrității? …Hm…în multe feluri. Unul dintre ele ar fi să recomand această carte cu mult drag. Știu sigur că o să vă placă. 🙂

Publicat în Articole, Recenzii | Etichetat , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MAJORITATEA

Urăsc societatea în care trăiesc pentru că e compusă din oameni pasivi, care trec prin viață legați la ochi. Peste tot citim cum ar trebui să învățăm să „îmbrățișăm” ceea ce ni se întâmplă, ca și când prostia și tupeul sunt „niște aspecte comune, normale chiar” care nu ar trebui să ne „aprindă”, să ne „destabilizeze”; ar trebui tratate „cu mult calm” , fiindcă nah, trebuie să știm să „gestionăm conflictul” astfel încât, un individ „limitat mintal” (să nu spun altfel), care nu știe nici măcar să vorbească ori să scrie corect „trebuie lăsat în pace, nu trebuie ațâțat”, trebuie chiar „înțeles” (fiindcă ori „nu-l duce capul”, ori „cel mai deștept cedează primul”). Ei bine, sunt scârbită de atâta pasivitate. Se întâmplă atâtea orori în jurul nostru, trăim amenințați de mii de factori de risc, suntem asaltați de pretutindeni  și nimeni nu spune nimic. Stau așezați toți, ca Moromete pe capul podului, încuviințează tacit din cap și privesc (comparația e cam nepotrivită, fiindcă Moromete era un țăran inteligent care înțelegea drumul nefast pe care o apucase lumea din vremurile sale). Oamenii de astăzi nici măcar asta nu înțeleg. Sunt orbi și muți, lăsând astfel să curgă mai departe fluviul de prostie și dezmăț.

Constat cu scârbă că nu mai știm să ne educăm copiii. Că părinții folosesc sintagme de genul: „ce să le fac, sunt copii!” atunci când le spui că ale lor odrasle au făcut ceva greșit. Că li se pare normal să nu mai salute un om în vârstă cu „sărut mâna”, pentru că acum e modern să spui „bună”, de parcă și-au însușit toate regulile de bună purtare și le aplică cu sfințenie și asta li se poate trece cu vederea.  A-ți exprima nemulțumirea (îndreptățit fiind) în ziua de azi e anormal. A fi revoltat că acești copii de azi vor ajunge adulții de mâine, cei care îți vor da în cap, li se pare strigător la cer. Se uită la tine ca și când ai fi nebun. Te privesc cu ură și în ochii lor posaci și goi citești nemulțumirea: nemulțumirea că tu nu ești ca ei, că ai o opinie, că-ți aperi drepturile și că le ții piept. Și li se pare că „exagerezi”, că e imposibil ca ai lor copii să fie în vreun fel vinovați.

Chiar azi îmi spunea o vecină că „trebuie să mă calmez”, că nu are ce să facă dacă ai ei copii urlă, se scuipă și-mi vandalizează mașina… că doar nu sunt singura care are mașină. Așa că, nu pricepe de ce sunt scandalizată. M-am gândit că ar avea totuși ce să facă: să-i supravegheze, să-i țină în casă (dacă sunt sălbatici)…dar cred că s-a săturat și ea de ei. Atunci mă întreb de ce i-a mai făcut ….să populeze țara. Dar cine ar vrea să populeze țara cu astfel de indivizi? Mă întreb ce s-a petrecut cu lumea în care copilul nu știa să înjure, să scuipe și să-ți vorbească înapoi (ție, adultul care ai putea să-i fii tată sau mamă). Îmi răspund: „copilul nu trebuie crescut să aibă frică”. Și eu zic, da…. trebuie să nu aibă frică nici măcar de Dumnezeu: trebuie să fure, să înjure, să te scuipe și să-ți dea în cap. Că doar e liber, are drepturi și „e copilul lor”, nu al tău. Și până la urmă, dacă nu vrei să-ți spargă parbrizul cu mingea, poți să nu-ți cumperi mașină, să mergi cu un mijloc de transport în comun. Tout à fait! Se pare că am pretenții exagerate (să se joace cu mingea într-un spațiu amenajat, sau să renunțe la minge, fiindcă vorbim de o parcare). Și mă gândesc: dacă tu, ca mamă, încurajezi un comportament anarhist al copilului tău… ce spune asta despre tine? Că ai dreptul să fii mamă și că eu, ca cetățean ale cărui libertăți sunt încălcate, trebuie să tac și să înghit, că nu am copii și „nu știu cum e”. Se pare că trebuie să faci copii….să le arăți cum se face educație. Nu pot înțelege conceptul, probabil au nevoie de ceva palpabil… Și chiar și atunci ți-ar spune că „ce să le fac, copiii sunt diferiți”. Oricum ai da-o, tot tu ești greu de cap.

Oare unde o să ajungem (mă întreb a mia oară, cu disperare)? Fiindcă cei care iau atitudine sunt din ce în ce mai puțini și sunt poftiți să „trăiască în pustiu, dacă nu le place societatea”. De parcă ce văd în jurul meu e „societate”- e o junglă urbană. Și mi-a ajuns să tac și să gestionez furia pe interior. E ca și când nu ai făcut nimic greșit și ți se impune să-ți ceri iertare [Cred că ar trebui să recitesc Procesul]… E ca și cum nu ai furat, dar ți se taie mâna. Ești judecat pentru că ești normal. Și asta nu pentru că așa e drept, ci pentru că „majoritatea dictează”. Iar „majoritatea” a uitat să-și educe viitorul. Se otrăvește singură și se miră că se sufocă încet, dar sigur. A promova bunul simț/respectul și cultura … o crimă împotriva majorității. Trebuie să taci, să înghiți, să le zâmbești și să-i lași să te calce în picioare, să te scuipe chiar. Ca un mesia modern, trebuie să plătești greșelile neamului. Și degeaba o să „propovăduiești” educația și cultura: vei fi hulit, te vor scuipa și te vor biciui.

Iar privind înapoi, am putea spune, cu amărăciune, că au dreptate: întotdeauna s-a făcut voia lor, fiindcă întotdeauna a dictat MAJORITATEA.

Capture

Publicat în Articole | Lasă un comentariu

Shakespeare’s day

Publicat în Desene și caligrame | Etichetat | 1 comentariu

Angry

Because sometimes I’m so sick & tired of stupid people…

Publicat în Articole | 1 comentariu

Dis-le moi :)

Publicat în Muzică și poezie | 2 comentarii

Colette

De la fereastra camerei de hotel puteam zări clădirea de vis-à-vis, un colos de un alb murdar, presărat cu flori de mucegai. Ferestrele largi, cu zăbrele albe sau gri, ascundeau zeci de microuniversuri diferite: o tânără sutdentă la Conservator își repeta în fiecare după-amiază gamele, lovind cu pasiune clapele pianului și mișcându-se complice cu sunetele armonioase, când lent și fluid ca apa unui izvor de câmpie, când sălbatic și vijelios, ca apa unui izvor de munte; un labrador bătân își presa năsucul umed pe geamul unei ferestre lăsând urme nedefinite, privind melancolic trecătorii ; un canar își cânta pe tonuri amare csptivitatea; un artist stătea ore-n șir aplecat asupra pânzei pentru a surprinde o nuanță pe care o văzuse undeva, cândva, pentru o clipă doar; o doamnă în vârstă își veghea cu iscusința unei moașe, cele două ghivece de mușcate de pe pervaz… în fiecare dimineață împingea în lături draperia beige, apoi perdeaua străvezie și privea cu atenție prietenele ei din lumea vegetală. Deși din lumi diferite, între ele era se legase o conexiune stranie și ai fi zis că-și împărtășesc zilnic idei, percepții, vise…Cu obrazul său palid ce nu mai păstrase nimic din gloria tinereții, cu ochii mici, dar încă alerți și veseli, Colette, căci așa am aflat mai târziu că o chema, își respecta cu exactitatea unui ceas elvețian programul de zi cu zi…și nu se întâmpla niciodată să uite de mușcatele sale cele dragi. Numai că, în dimineața despre care vă vorbesc s-a petrecut tragedia: împingând de-o parte, ca de obicei, draperia, alungând din fața ferestrei perdeaua fină, Colette s-a văzut în fața unei realități meschine: vremea capricioasă adusese, peste noapte, zăpada. Ca o perdea nemiloasă de mii de cioburi strălucitoare, de un alb aproape orbitor, zăpada acoperise dintr-o îmbrățișare tăioasă întregul oraș. Trecătorii orbecăiau desconcertați pe trotuarele alunecoase, unii încercau să scoată din zăpadă mașinile înlănțuite, o tânără își potrivea cu neglijență gulerul paltonului… Dar toate astea erau invizibile ochilor lui Colette, fiindcă ea rămăsese mută de uimire, cu geamul larg deschis, privindu-și mușcatele acoperite complet de zăpadă. Câteva minute de liniște surdă, o lacrimă croindu-și drumul pe obrazul brăzdat, Colette imobilă ca o martiră în fața pedepsei iminente. Apoi, fără nicio speranță, Colette a întins mâna, a cuprins în pumni zăpada pufoasă și a îndepărtat-o, cu durere….

Publicat în Articole | Lasă un comentariu